Fidelitate la grade minus (despre corpul meu care ma tradeaza)

Filosofie de shantz, la umbra pixelilor si incertitudinea somnolentei
Sunt cu mainele pe tastatura si din intunericul camerei, lumina reflectata de monitor imi arata mainile.
Oaaaau!
Ce maini sunt astea? Ok e frig si nu folosesc crema de 10 ori pe zi, dar mainile astea cu degete lungi si slabe, maini de pianista cum le zice tata, cu pielea fina, alba, delicata, darul cel mai frumos pe care l-a facut natura fizicului meu (ma abtin de la aprecieri personal-subiective-fake-uite deci ipochimenice asupra acestuia, in general), mainile astea imi striga din clarobscurbscur ai imbatranit!
Mi-e frica. Stop.
E ciudat. De ce e nevoie de semne fizice care sa iti arate degradarea constienta si iminenta a unor celule?
Stii clar ca imbatranesti si nu te opresti sa cochetezi ca o narcisista viciata ce esti. Oglinizile sunt obiectul tau preferat; esti intr-o cautare continua dupa tine...esti obsedata de tine si de felul in care iti sta parul, machiajul eternul rimel care acum fiind de firma nu prea mai curge nici cand ploua. Ai vrea ca cerul sa fie o oglinda imensa in care sa te vezi cand ai chef. Nu te plictisesti niciodata de fatza ta, bineinteles frumoasa.
[Si aici eterna intrebare: nu-i asa ca toti oamenii cred despre ei ca sunt frumosi, fizic vorbind? Altfel, cred ca nici nu ai putea sa traiesti, dar in acelasi timp eu nu cunosc aproape nici un om frumos... ]
Ba parca scormonesti si mai mult in cutia deschisa demult a Pandorei in care iti cauti farmecele pe care nu le-ai avut niciodata si acum e prea tarziu sa le ai???
Am 29 de ani (inca) si nu stiu daca sunt tanara sau batrana, pentru ca tot timpul sunt intre varste. Am o viata monotona, dar cu schimbari majore de la an la an. Sunt o new fashion victim care n-are bani de Chanel, dar e intr-o continua educare, zisa evolutie de gusturi pe modelul disonantei cognitive, zis mai popular vulpea si strugurii la fontainieini....Mai exact, daca nu am bani de cizme de la un brand smecher mai bine lipsa, ca si asa nu imi placeau si deci nu vreau sa fiu etichetata ca un umeras purtator de branduri , ci vreau sa ma dezvolt ca o personalitate non-addicted care stie sa se exprime prin sine....bla, bla.
Revenind la mainile mele, cred ca e timpul sa le acopar...Daca am inceput sa imi acopar mainile la 29 de ani nu stiu ce parti vor urma in anii ce vin si paradoxul e ca desi nu m-am dezbracat niciodata in tinutele destul de austere pe care le practic, acum faptul ca stiu ca trebuie sa ma acopar ma face sa vreau sa ma dezbrac ca o nebuna Perroni intr-o Fontana di Trevi.
Si de la observatiile astea strabatute la urma urmei de un usor grad de incertitudine ca pielea mea fina si neteda risca sa devina peste noapte o textura solzoasa, nu manusile ma sperie si nici gatul imbrobodit de esarfe sau fata acoperita de ochelari de soare sau zambetul liniar inexpresiv ce vor urma si pot sa inteleg perfect de ce un star ca Greta Garbo a inceput sa isi ascunda visage-ul dupa varsta de 40 de ani sub o palarie imensa si sa evite contactul cu lumea si blitzul aparatelor de fotografiat.
Ce ma pune pe ganduri e ca incepand din seara asta parca...totul incepe sa devina previzibil, controlabil, expectabil.
Oau!